Disperată, Iaçã l-a implorat pe tatăl ei să-i salveze viața fiului ei, crezând că pământurile lor erau deja suficient de verzi, abundente în animale sălbatice din toată regiunea pentru a hrăni pe toată lumea.  Cu toate acestea, Itaqui a fost hotărât în ​​decizia sa, temându-se să-i enerveze pe zei și să le trezeasca mânia.  A fost prea tarziu.

 Copleșita de durere, Iaçã a fugit spre o grotă ascunsă din pădure, îngenunchind și implorând zeii sa gaseasca o modalitate de a-l convinge pe tatăl ei că o asemenea atrocitate nu era soluția pentru problema tribului.
 Dimineața devreme, când soarele a început să răsară, a fost trezită de sunetul unui bebeluș plângând.  Când a ieșit, și-a văzut fiul zâmbind la poalele unui palmier elegant.  După un scurt moment de șoc, a alergat spre copil și, când și-a ridicat mâinile pentru a-l îmbrățișa, bebelușul a dispărut și și-a dat seama că brațele ei erau de fapt înfășurate în jurul copacului.  Într-o durere profundă, Iaçã a plâns până si-a pierdut dorința de a trăi.

 A doua zi, șeful tribului și vânătorii au găsit corpul ei încă îmbrățișând copacul.  Avea un zâmbet neașteptat pe fața ei și ochii ei mari priveau fixați în vârful palmierului.  La locul unde Iaçã părea să se uite, Itaqui a observat că palmierul avea un grup de fructe de pădure, întunecate.